Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, într-o familie de intelectuali transilvăneni. A urmat școli militare la Sopron și Budapesta, însă vocația literară l-a determinat să abandoneze cariera militară și să se dedice scrisului.

Stabilit la București după 1909, Rebreanu a colaborat la numeroase publicații literare și a debutat cu proză scurtă. Experiența directă a satului transilvănean, observația psihologică ascuțită și spiritul documentar al scriitorului se vor regăsi în toate marile sale romane.

Romanul Ion (1920) l-a consacrat definitiv ca părintele romanului românesc modern. Prin tehnica narativă obiectivă, construcția monumentală și analiza psihologică profundă, Rebreanu a revoluționat proza românească, depășind modelul sămănătorist și impunând realismul obiectiv ca direcție dominantă.

Scriitor prolific și vizionar, Rebreanu este reprezentantul de seamă al realismului obiectiv în literatura română. A fost ales membru al Academiei Române și a deținut funcția de director al Teatrului Național București. A decedat la 1 septembrie 1944 la Valea Mare, Argeș.