Luceafărul - Mihai Eminescu

Izvoarele și geneza poemului

Numit de Constantin Noica „omul deplin al culturii românești", iar de G. Călinescu „poetul nepereche", Mihai Eminescu este un important reprezentant al romantismului. Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social - Literare „România Jună" din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare".

Hipotextul folcloric este reprezentat de basmul românesc „Fata în grădina de aur", cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgostește un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului și-1 respinge. Acesta merge la Demiurg, dorind să fie dezlegat de condiția de nemuritor, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat. Furios, zmeul se răzbună pe ei și îi desparte prin vicleșug. Fata este strivită de o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.

Eminescu valorifică inițial acest basm în perioada studiilor berlineze, într-un poem intitulat tot „Fata în grădina de aur", dar modifică finalul. Răzbunarea nu i se pare potrivită cu superioritatea ființei nemuritoare, așa că zmeul din poemul lui Eminescu rostește cu amărăciune către cei doi pământeni; „Fiți fericiți, cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiți, cât viața toată/ Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată."

Alături de sursele folclorice ale poemului („Fata-n grădina de aur", „Miron și frumoasa fără corp" și mitul zburătorului), poetul valorifică surse mitologice, izvoare filozofice (antinomiile dintre geniu și omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer), dar și propria viață ridicată la rangul de simbol.

Tema și viziunea despre lume

Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depășească). Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține lui Eminescu însuși, care nota pe marginea unui manuscris: „în descrierea unui voiaj în Țările române, germanul K. (Kunisch) povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".

Din acest punct de vedere, Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locul geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea, instanțele comunicării, relațiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări și simboluri. Poemul reprezintă o meditație asupra destinului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.

O altă interpretare care îi aparține lui Tudor Vianu consideră că instanțele comunicării sunt „vocile" poetului, măștile lui, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicții, Privind astfel lucrurile, se poate spune că poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion - geniul, ci și sub chipul lui Cătălin, reprezentând aspectul teluric al bărbatului, sau al Demiurgului, exprimând aspirația spre impersonalitatea universală, și chiar sub chipul Cătălinei, muritoarea care tânjește spre absolut.

Poemul e de substanță lirică cu schemă epică, țesute în structura dramatică, ce accentuează lirismul. Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm și care e pretext pentru reflecția filosofică. Caracterul dramatic este conferit de succesiunea de scene ale structurii, în care dialogul predomină. Intensitatea trăirilor sufletești ține tot de caracterul dramatic al poemului. Substanța lirică provine din faptul că poemul proiectează problematica geniului în raport cu societatea, iubirea și cunoașterea. În esență, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălțimea ideilor care-i conferă caracterul filozofic.

Viziunea romantică e dată de structură, de teme, de relația geniu-societate, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de motivul luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion. Elementele clasice sunt: echilibrul compozițional, simetria, armonia și caracterul gnomic.

Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea. O temă secundară apare în tabloul al treilea: cosmogonia (nașterea universului). Titlul operei sugerează condiția duală a geniului care participă la două ordini: cea divină și cea umană. Luceafărul dorește să se împlinească prin iubire în timp ce Hyperion se definește printr-o capacitate de cunoaștere filozofică specifică divinităților. Pe de o parte, în mitologia română, Luceafărul este o stea purtătoare de noroc, pe de altă parte, în mitologia greacă, Hyperion este Hesperus, fiul lui Uranus și al Geei, al cerului și al pământului, condamnat prin originea sa la un echilibru precar al ființei, între latura sa de lumină celestă și cea de întuneric, telurică.

Structura operei și tablouri poetice

Compozițional, cele 98 de strofe ale „Luceafărului" sunt structurate în patru părți, poetul valorificând tehnica simetriei. În prima și în ultima parte, cele două planuri, terestru și cosmic, interferează, pe când în părțile a doua și a treia, ele se separă net, partea a doua fiind consacrată planului terestru, Cătălinei ce acceptă iubirea lui Cătălin, iar partea a treia planului cosmic, în care Demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate da curs rugăminții de a-1 transforma în muritor.

Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este anistoric, mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată". Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de factură populară „o prea frumoasă fată, scoate în evidență o autentică unicitate terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, iar comparațiile: „Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele" propun o posibilă dualitate: puritate și predispoziție spre înălțimile astrale.

Primele șapte strofe au fost considerate uvertura poemului, partea întâi fiind o splendidă poveste de iubire, în care atmosfera este în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Fata de împărat e văzută în mișcare abia perceptibilă, pentru că totul se petrece în planul visului. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel, o îndrăgește pe fată și se lasă copleșit de dor.

Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității. Pe de altă parte, iubirea fetei îi sugerează efemera condiție umană, conferită de construcția simetrică „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata". În antiteză, iubirea Luceafărului are nevoie de un lung proces de „cristalizare", cum ar spune Stendhal: „El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata. Cadrul este întunecat, nocturn, specific romantic, favorabil visului. Motivul serii, al castelului și al umbrei accentuează romantismul conferit de prezența Luceafărului: „Și cât de viu s-aprinde el/ în orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară". Mișcările sunt de mare finețe și au loc în plan oniric, dezvăluind suavitatea sentimentului de iubire exprimat prin motivul zburătorului: „Și pas cu pas în urma ei/ Alunecă-n odaie". Planul terestru alternează cu cel cosmic: „Și când în pat se-ntinde drept/ Copila să se culce,/ I-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce". Motivul zburătorului apare alături de simbolul oglinzii.

Ca și în „Floare albastră" sau în „Dorința", atracția îndrăgostiților unul pentru celălalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidență dorul și puterea sentimentului. La chemarea fetei: „O, dulce-al nopții mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!", Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, asemenea lui Neptun (în concepția lui Platon), ca un „tânăr voievod, dar „un mort frumos cu ochii vii. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumusețe construită după canoanele romantice: „păr de aur moale", „umerele goale", „umbra feței străvezii. În contrast cu paloarea feței sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viața interioară. Strălucirea lor este interpretată de fată ca semn al morții: „Lucești fără de viață [...]/ Și ochiul tău mă-ngheață". Ea înțelege incandescența din ochii Luceafărului ca semn al răcelii și refuză să-1 urmeze. Luceafărul, în schimb, vrea să-i eternizeze iubirea: „Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Și toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte."

Urmând repetatei chemări-descântec: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază", cea de-a doua întrupare va fi din soare și noapte. Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: „Iar ceru-ncepe a roti/ în locul unde piere". În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: „O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată". Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru,„marmoreele brațe", „ochii mari și minunați. Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale morții: „Privirea ta mă arde". Deși unică între pământeni, fata refuză din nou să-1 urmeze: „Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!", recunoscând că nu poate răspunde cu aceeași intensitate pasiunii lui: „Privirea ta mă arde" și că nu-1 poate înțelege: „Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe". Dragostea lor semnifică atracția contrariilor. Luceafărul formulează sintetizator diferența care-i separă: „Eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare", dar, din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-și superioritatea față de ea. Dacă fata/ omul comun nu se poate înălța la condiția nemuritoare, Luceafărul/ geniul este capabil, din iubire și din dorința de cunoaștere absolută, să coboare la condiția de muritor: „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege".

Al doilea tablou, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul Cătălin, sugerează rapiditatea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii terestre. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Cătălina recunoaște asemănarea, dincolo de statutul social: „încă de mic/ Te cunoșteam pe tine,/ Și guraliv și de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine...".

Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele și simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea. Așadar, Cătălin devine întruchiparea ființei terestre, a mediocrității pământene: „viclean copil de casă", „Băiat din flori și de pripas,/ Dar îndrăzneț cu ochii, „cu obrăjei ca doi bujori. Modul de expunere predominant este dialogul. Idila se desfășoară sub forma unui joc. Pentru a o seduce pe Cătălina, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a vânării păsărilor în Evul Mediu, timpul predilect al romanticilor.

Cei doi formează un cuplu norocos și fericit, supus legilor pământene, deosebite de legea după care trăiește Luceafărul. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte". Acest„dor de moarte" ilustrează dualitatea ființei pământene, aspirația specific umană spre absolut, dar și atracția către ființa inaccesibilă. Pasiunea ei este generată și de obstacolul impus de apartenența la condiții diferite, de dorința specific romantică de a transforma imposibilul în posibil: „Dar se înalță tot mai sus,/ Ca să nu-l pot ajunge.// Pătrunde trist cu raze reci/ Din lumea ce-l desparte.../ În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe...". Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunțarea la nemurire.

Partea a treia ilustrează planul cosmic și constituie cheia de boltă a poemului. Această parte poate fi divizată la rândul ei în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul și liberarea. Spațiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăiește în sens invers istoria creațiunii: „Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine". Zborul cosmic potențează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca act al cunoașterii absolute. Amplificarea acestui zbor culminează cu imaginea Luceafărului ca fulger („Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele"), amintind dinamismul luminii, pură energie surprinsă în curgerea ei prin timp și spațiu. Punctul în care el ajunge este spațiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nașterii lumilor: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște".

În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul, însetat de repaus: „Și din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos", adică de viață finită, de stingere, este numit Hyperion ( gr. cel care merge pe deasupra). După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era fiul Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii, un titan ucis din invidie de alți titani. După Homer, Hyperion este Soarele însuși. De remarcat că Demiurgul este cel care rostește pentru întâia oară numele lui Hyperion; Demiurgul este cel care afirmă și cunoaște cu adevărat identitatea Luceafărului, idee ce accentuează subordonarea acestuia din urmă față de Demiurg.

Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...". Demiurgul refuză cererea lui Hyperion. Constantin Noica observă că Hyperion cere să devină altceva, dar ca să fie altceva trebuie să se nască din nou. Luceafărul însă se născuse o dată cu lumea. Aspirația lui este imposibilă, căci el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar ruperea sa ar duce din nou la haos. Demiurgul nu-i poate oferi moartea pentru că astfel ar produce moartea lumii, ceea ce ar coincide cu negarea de sine. Demiurgul îi explică Luceafărului absurditatea dorinței lui, prilej cu care este pusă în antiteză lumea nemuritorilor și aceea a muritorilor. Astfel, muritorii nu-și pot determina propriul destin, se bazează numai pe noroc și sunt supuși voinței oarbe de a trăi (influența filozofiei lui Schopenhauer). Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte, se află dincolo de timp și de spațiu, dincolo de ordinea firească a lumii: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte". Omul se află sub puterea unui destin implacabil căruia nu i se poate sustrage, ceea ce-i dă imposibilitatea de a trece din lumea materială în cea spirituală: „Părând pe veci a răsări,/ Din urmă moartea-l paște,/ Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște".

În schimb, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a verbului, a cuvântului creator: „Cere-mi - cuvântul meu de-ntâi,/ Să-ți dau înțelepciune?, ipostaza orfică: „Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munții cu păduri/ Și insulele-n mare?, ipostaza împăratului: „Ți-aș da pământul în bucăți/ Să-l faci împărăție", a geniului militar/ a cezarului: „Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg". Demiurgul păstrează pentru final argumentul zdrobitor, dovedindu-i încă o dată Luceafărului superioritatea sa, chiar și în iubire, față de muritoarea Cătălina: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă".

Partea a patra este construită simetric față de prima, prin interferența celor două planuri: terestru și cosmic. Idila Cătălin: Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezența simbolurilor specifice, Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.

Declarația de dragoste a lui Cătălin, pătimașa lui sete de iubire exprimată prin metaforele: „noaptea mea de patimi, „durerea mea, „iubirea mea de-ntâi, „visul meu din urmă", îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului. Profunzimea pasiunii și unicitatea iubirii, constituirea cuplului adamic, îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: „Miroase florile-argintii/ Și cad, o dulce ploaie,/ Pe creștetele-a doi copii/ Cuplete lungi, bălaie". „Îmbătată de amor", Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii și-i adresează pentru a treia oară chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul semnificând acum steaua norocului: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!".

Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității și o dată cu ea a indiferenței, a ataraxiei stoice. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț fața de această incapacitate: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?". Geniul constată cu durere că viața cotidiană a omului urmează o mișcare circulară, orientată spre accidental și întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece".

Elemente de limbaj și prozodie

La nivelul morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de intimitate la fel și interjecțiile, în dialogul Cătălin - Cătălina: „mări?, „ia". La nivel stilistic, se remarcă: antiteza structurală, alegoria pe baza căreia este construit poemul, epitete ornante: „Ușor el trece ca pe prag", prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de mărgean", „cununi de stele", metafore sinestezice în cadrul primului tablou: „Și ochii mari și grei mă dor,/ Privirea ta mă arde", imagini hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare", metonimii utilizate în pasaje cu sens aforistic, în discursul Demiurgului: „îți dau catarg lângă catarg/ Oștiri spre a străbate", comparații construite prin asocierea unor termeni abstracți, în prezentarea călătoriei Luceafărului în spațiul cosmic: „E un adânc asemenea/ Uitării celei oarbe".

Nivelul prozodic se realizează prin ritmul iambic, rima încrucișată, măsura versurilor de 7-8 silabe; sunt prezente asonanțele și rima interioară [una ~ luna, zare - răsare, plec - împle).

Concluzie

În concluzie, pentru ilustrarea condiției geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei poetice eminesciene armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice cultivate de scriitor, cât și simbolurile eternității/ morții și ale temporalității/ vieții.